pentru palmele mele

marți, 21 ianuarie 2014

Sunt păpușarul autismului


Pentru că m-am regăsit în "Singurătatea mea spontană îşi punea desuuri de mătase neagră peste spaimele ei din călcîie, peste genunchii ca două capete de pisici siameze, peste rotunjimile periculoase ale coapselor ei solitare, apoi se culca şi visa tot felul de lucruri şi obiecte închipuite".

m-am regăsit ca femeie, ca om, dar mai ales m-am regăsit ca terapeut comportamental. Lucrând de peste 8 ani în ”domeniul” autismului, am înțeles cuvintele mai sus menționate din perspectiva psihopedagogului care privește dincolo de trupul unei persoane cu autism, despre care se spune mereu că TRĂIEȘTE ÎN LUMEA EI.

Am încercat mereu –reușind, zic eu, de fiecare dată- să îmbrac hainele autismului și să înțeleg cum se raportează acești oameni la lumea noastră.

I-am văzut mereu ca pe niște păpuși reale, pe care noi, terapeuții, și noi, oamenii din jur, le mânuim după bunul nostru plac, de cele mai multe ori neînțelegându-le temerile, dorințele și împotrivirile.

Vrem să îi aducem în lumea noastră și reușim de cele mai multe ori până la un punct destul de sus desenat de rațiunea noastră, ce ne dictează: NOI SUNTEM UNDE TREBUIE SĂ FIM, CUM TREBUIE SĂ FIM, HAI SĂ-I ADUCEM ȘI PE EI. De unde știm noi însă ce este mai bine pentru ei?

De multe ori m-am întrebat dacă ei își doresc într-adevăr să ajungă aici și să facă față lumii noastre? Dacă nu suntem egoiști, folosindu-i ca pe niște păpuși care ajung să vorbească despre sufletul lor pentru că noi i-am învățat? În timp ce ai poate ar dori să tacă și să vorbească numai între filele gândurilor lor...  Dar ceea ce nu i-am învățat sau nu am admis niciodată a fost să spună STOP acolo unde cred că numai pot continua!

Citind poemele lui Iulian Tănase, m-am oprit lăcrimând la câteva din ele, unde mi-am regăsit parte din copiii cărora le-am dat, ca terapeut, din puterea mea de a spune, de a învăța, de a accepta:

” ... Alejandra ...

implorîndu-mă să-i fotografiez

un anume gînd – nu tîmplele ori fruntea

o anumită bătaie a inimii în fereastra catifelată”

Alexandra, ajunsă acum la vârsta adolescenței, a avut darul de a-mi arăta că viața nu înseamnă numai du-te vino, ci ”STAI AICI, la privit fotografii” – îi plăcea să se uite la televizor, dar nu ca orice copil, la desene animate... pe ea am regăsit-o în poezia lui Iulian.



mi-o imaginez în spectacolul vostru dansând partea ei de suflet, privind cu ochii femeii ce va deveni, lumea noastră, a celor care nu îi înțelegem dorințele nu pentru că nu am dori, ci pentru că nu suntem îndeajuns de buni ”PĂPUȘARI”, încât să-i lăsăm sufletul să vorbească în pașii proprii de dans... fără vreun profesor care să-i ghideze...



”... Elena

Cînd m-am născut, am simţit dorinţele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor ca o arsură pe pielea mea inocentă şi neîncepută. Toate iluziile, visurile şi neîmplinirile lor de secole se năpustiseră asupra mea: trebuia să devin ceea ce voiau ei să devin. Dorinţele lor îndreptate ameninţător asupra mea mă speriau, mă inhibau, şi nu puteam să devin ceea ce ei nu putuseră deveni.”

Elena a fost fetița căreia Iulian efectiv i-a zugrăvit destinul: părinți care și-au dorit-o balerină (unul din semnele autismului este mersul pe vârfuri), dar care a fost trimisă, exact cum spunea mama plângând: să învețe să facă balet cu terapeuții. Noi ne-am dorit să fie cea mai bună...

Când proiectezi asupra copilului tău visele pe care nu ai reușit să ți le împlinești și el eșuază, ajungi să te culpabilizezi mai târziu. Elena nu a împlinit visul părinților ei pentru că balerina ”și-a pierdut picioarele înainte să dea examenul de admitere”...



”Emma..

Eu trăiesc prea puţin în această lume

noi abia dacă am schimbat în realitate cîteva cuvinte –

în lumea mea am vorbit cu tine zile şi nopţi în şir/

eu nu ştiu cine sînt pentru că de fiecare dată

îmi spun despre mine cu totul altceva

şi de fiecare dată cred ceea ce îmi spun despre mine.

Să nu îţi închipui însă că eu trăiesc acest prezent

în care îţi spun toate acestea.”

Pe Emma, fetița de care vă povestesc acum, o văd jucându-și rolul păpușii-dumnezeu, pentru care totul trebuia să fie așa cum spunea ea.  Auzise undeva că există dumnezeu. și atunci a decis să fie EL, pentru a putea să-și determine terapeuții să nu îi mai dea sarcini de îndeplinit...




Pentru că aș vrea să învăț să arăt lumii că autismul nu este o mască, ci o realitate pe care noi o ascundem SUB masca pe care ne-o confecționăm singuri, într-o lume a aparențelor.

Aș vrea să învăț să arăt că IUBITAFIZICĂ există în oricare dintre mamele acestor copii-îngeri care nu știu să exprime ceea ce doresc tocmai pentru că noi nu știm să fim păpușarii dacă nu perfecți, măcar cu puteri de dumnezei ai sufletelor lor...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

dreptul la replica